Eficienţa tratamentului protetic prin orice tip de proteză fixă sau mobilizabilă, depinde în cea mai mare parte de gradul de precizie al amprentei dentare.

Din punct de vedere stomatologic, amprenta reprezintă copia în negativ a unor structuri anatomice ale cavităţii orale(câmpul protetic). Această copie va servi ulterior pentru turnarea materialelor din care vor fi confecţionate modelele, copiile pozitive ale câmpului protetic. Adesea, în practica stomatologică, mai putem întâlni termeni precum amprenta duplicat, amprenta preliminară, sau amprenta finală, care reprezintă copia unui model, copie în etapele intermediare ale tratamentului, respectiv amprenta folosită la realizarea lucrării protetice finale. Amprentarea se realizează cu ajutorul unui suport rigid numit portamprentă şi a unor materiale de amprentă care pot fi rigide, semirigide sau elastice. Portamprentele pot fi „standard” şi au dimensiuni prestabilite în numere de la 0 la 4 sau „individuale”, realizate în laboratorul de tehnică dentară după o portamprenta preliminară a câmpului protetic.

Cu ajutorul amprentei se pot transmite mai departe informaţii referitoare la mai multe elemente ale cavităţii orale, cum ar fi: dinţii stâlpi cu suprafeţele lor şi limitele cervicale, crestele edentate(fără dinţi), suprafeţele dinţilor vecini, omologi, antagonişti şi nu în ultimul rând relaţiile de ocluzie mandibulo-maxilare.

Din punct de vedere al întinderii, amprentele se mai clasifică în:

• amprenta unitară – un singur dinte
• amprenta sectorială – un sector al arcadei
• amprenta de hemiarcada – jumătate de arcadă
• amprenta globală – o arcadă întreagă

Un material de amprentă trebuie să prezinte o serie de carcteristici:

• plasticitatea – capacitatea de a fi deformat sub acţiunea unei presiuni minime, iar aceasta trebuie să fie cât mai scăzută
• fidelitatea – exactitatea cu care materialul reproduce cele mai fine detalii ale câmpului protetic
• elasticitatea – trebuie să prezinte un grad relativ care să permită îndepărtarea materialului de pe câmp, după ce acesta a făcut priză
• rezistenţa mecanică – trebuie să fie suficient de rezistent pentru a nu se rupe în momentul îndepărtării de pe câmp
• stabilitatea dimensională – să nu sufere modificări din momentul dezinserţiei de pe câmp până în momentul turnării modelului
• timpul de priză – trebuie să satisfacă cerinţele şi să poată fi modificat de medic în funcţie de cazul clinic
• durata de depozitare – materialul să nu expire rapid după desigilare
• preţul de cost – pot există situaţii în care un material mai ieftin nu satisface condiţiile necesare, astfel amprenta va trebui refăcută; de aceea un material ieftin nu este intoteauna indicat
• plăcut pentru pacient – miros, culoare, gust plăcut foarte important pentru pacienţii sensibili şi mai ales pentru copii

După îndepărtarea amprentei din cavitatea orală, aceasta trebuie spălată pentru înlăturarea salivei şi a sângelui. Apoi va urma dezinfecţia cu o soluţie chimică ce va trebui să aibă proprietăţi antimicrobiene, antivirale, antifungice şi un spectru cât mai larg posibil. De asemenea, nu trebuie să determine modificări dimensionale sau de suprafaţă asupra amprentei. Dezinfectantul poate fi aplicat prin înglobarea acestuia în materialul de amprenta, imersia amprentei pentru cateva minute în dezinfectant sauspray-erea amprentei cu soluţie.

Cele mai folosite materiale de amprenta din zilele noastre sunt hidrocoloizii ireversibili cu reprezentantul de clasă alginatul şi elastomerii de sinteză cu siliconii de condensare sau de adiţie. Hidrocoloizii ireversibili conţin acid alginic extras dintr-o plantă marină. Acesta este livrat sub formă de pulbere care se va ameteca şi spatula impreuna cu o anumită cantitate de apă.

Alginatul este indicat pentru amprenta preliminară în edentaţia parţială sau totală, amprenta modelelor în scopul duplicării lor şi câteodată pentru amprenta aparatelor dentare. Siliconii de condensare sau de adiţie se prezintă în sistem bicomponent, format din bază şi catalizator. În practica stomatogica sunt folosiţi pentru o gama largă de amprente, cei de adiţie având o fidelitate superioară celor de condensare.